Acolo unde îngerii se tem să păşească

In Aconcagua 2011, Alpinism, Argentina, Expeditii by Iulian Sirbu1 Comment

Cand am pornit pe drumul acesta spre inaltimi mi-a propus sa arat tot ce se petrece la inaltime, tot ce presupune o expeditie alpina, ce-mi va trece prin minte cand voi ajunge acolo sus s.a.m.d. In sinea mea ii criticam pe ceilalti alpinisti pentru ca povestesc succint ce fac pe munte sau chiar deloc (unii din ei). Ca e modestie, ca e altceva, n-as putea spune. Insa de multe ori tacerea aceasta a lor m-a suparat si n-am inteles-o. N-am inteles-o pentru ca nu fusesem pus in anumite situatii.

Cand am pornit la drum cu Aconcagua 2011 [Expeditie medicala romaneasca] eram foarte increzator. Cred ca toti alpinistii si calatorii de cursa lunga sunt asa inaintea unei expeditii, foarte bucurosi, increzatori si simt ca nimic nu le sta in cale. Este atitudinea potrivita.

Cei care au urmarit seria de articole despre Aconcagua au vazut ca am intrerupt povestea in ziua a 13 a expeditiei. In total am petrecut 21 de zile in Parcul Provincial Aconcagua, deci ar mai fi de povestit. De ce n-am continuat? Probabil ca sa-mi fie batut obrazul, pentru ca inainte de expeditie scriam acest articol in care ii acuzam pe cei ce au fost inaintea mea pe munti inalti ca nu impartasesc informatia si nu-si spun povestea. Sa-mi fie rusine.

Pe 9 martie anul trecut am ajuns pe varful Aconcagua. Cum s-a intamplat acest lucru? Sa fi fost noroc? Tinand cont ca am fost in prima expeditie organizata pe cont propriu iar pentru Marius Roca cel mai inalt varf urcat pana atunci era vf. Omu (2505m), multi cred ca e vorba doar de noroc.

In dimineata zilei de 9 martie 2011 ne aflam in Camp Cholera, la 6000 de metri.  Cred ca atunci l-am intrebat pe Marius: Ai incredere in mine? [a se citi ai incredere in capacitatea mea de a te duce pe varf – si inapoi- teafar?]. Raspunsul lui a fost da! Din cate-mi aduc aminte, eram ultimii prin zona. Inaintea noastra urcase un grup de elvetieni cu ghizi argentinieni, mare parte din ei atingand varful. Un japonez care i-a urmat indeaproape, desi nu eram in grupul lor, s-a intors din drum pentru ca a ramas fara apa.

Camp Cholera 6000m

Era destul de frig in dimineata respectiva si noi am pierdut ceva timp cu imbracat, echipat si topit zapada. SpO2 (saturatia) era in jur de 70-72% (o valoare la care esti imediat pus pe oxigen in orice spital din lume, dar acolo corpul era aclimatizat), pe o scala de la 1 la 10 starea psihica subiectiva  era 10, chiar daca fizic ne simteam putin obositi si ne durea capul. Stiam ca este ultima sansa de a urca pe varf, aveam o fereastra de vreme foarte buna si eram in ziua a 18 a expeditiei. Permisul de ascensiune iti ofera dreptul de a petrece maxim 20 de zile in Parcul Aconcagua si tinand cont ca majoritatea celor ce urca pe varf pleaca in maxim 15 zile, noi eram in intarziere.

Nu mai tin minte ora la care am plecat, probabil in jur de 8. Dupa cum veti vedea si in clipul filmat pe varf, eram foarte incotosmaniti, eu aveam 3 perechi de pantaloni (pantaloni de corp, de polar si suprapantaloni), Marius doar doua perechi, apoi fiecare bluza de corp, polar Red Point, geaca impermeabila, pufoaica Nahanny. Bocancii folositi au fost Lowa Siebelhorn, insa nu-i recomand pentru 7000 m. Desi n-am mers niciodata in plastici, ii recomand pentru ca noua ne-a fost frig in bocancii astia Lowa.

Revenind, soarele batea destul de puternic, vremea era foarte frumoasa, insa noi ne miscam destul de greu. Eram obositi, nespalati, nu mancasem foarte bine pentru ca mai aveam destul de putina mancare. Pepe, canadianul pe care l-am gazduit in cort timp de 3 nopti ne mai lasase ceva, in trebuie sa recunosc ca stateam prost la capitolul mancare. Atat de prost incat pe varf am vazut niste pietricele colorate si am crezut ca sunt bomboane! Cred ca ne gandeam la mancare non-stop.

E timpul sa fim deasupra norilor!

Punctul culminant. In jurul orei 17 ajungem la baza Canaletei. De aici mai aveam de urcat foarte putin si eram pe varf. Foarte putin insemnand cam 2 h (in ritmul nostru). La baza Canaletei – surpriza! – niste oameni de-ai locului, cum sunt salvamontistii nostri, numai ca la ei se numesc guardaparque. Astia nu aveau de cine sa se ia probabil, desi daca este sa fiu cerebral, aveau mare dreptate. Insa la 6600 m nu-ti dai seama de aceste lucruri, cand simti varful aproape si stii ca sunt totusi sanse sa nu-l urci, innebunesti. Si sa spuneam ca te-ai impaca cu ideea ca vremea e nasoala, dar nu te poti impaca cu ideea ca un om – sau mai multi – pot sta in calea visului tau!

 In drum spre varful Aconcagua

Marius era foarte nervos, i-am spus sa ma lase pe mine sa vorbesc pentru ca vorbind in spaniola altfel te intelegi cu ei decat in engleza. Ei ne-au spus ca ne-au urmarit si ca mergem incet, ca ora e tarzie si nu avem timp sa ne intoarcem in siguranta la cort si alte lucruri pe care si eu le-as fi spus, daca eram in locul lor. Dupa lungi tratative, le-am spus ca noi vom urca pe propria raspundere si ca nu avem nevoie de ei, ca putem sa ne purtam singuri de grija si sa ne lase sa urcam pe varf. Au vazut ca nu se pot intelege cu noi si ne-au lasat, nu inainte sa ne asigure ca ei nu vor veni sa ne salveze daca e ceva. Mai adaug faptul ca oameni au fost foarte respectuosi, aveau tot dreptul sa ne atentioneze asupra pericolelor. Numai ca eu eram atins de summit fever (febra varfului).

Dupa intarzierea asta am pornit din nou la drum. Nu mai era mult, dar picioarele noastre erau grele ca plumbul si ne opream din ce in ce mai des pentru a ne trage sufletul.

Iulian Sirbu si Marius Roca, vf. Aconcagua, 9 martie 2011
La ora 19:50 am ajuns pe varf! Am ajuuuuuuuuuns, va striga Marius la inceputul clipului filmat acolo sus, deasupra oricarui nor. Am facut doua filmulete, am mers dintr-un capat in altul al varfului, ne-am intrebat oare cand vom fi capabili sa urcam aici in conditii de iarna sau pe fata sudica. Vreau sa cred ca pe 9 martie 2011 am fost oamenii aflati la cea mai mare altitudine, la ora respectiva. Chiar daca voi stiti altceva, lasati-ne sa credem asta!

Nu am stat mai mult de 15′ pe varf. Stiam ca soarele va apune la ora 19:45, asa ca am vrut sa-i dam bice la vale. Am trecut de Canaleta (portiunea in care trebuie sa fii foarte atent) pe lumina. La un moment dat Marius ma tot intreba daca suntem pe drumul corect. I-am spus sa ma lase in pace, ca trebuie sa aiba incredere in mine.

Pana la urma am dat-o in bara. Ne-am ratacit. Ce sa facem, ce sa facem? Pe la ora 23 decid ca vom innopta in locul respectiv, desi nu aveam absolut niciun adapost. Marius protesteaza, spune ca ar trebui sa continuam, ca vom ingheta acolo si ne vom ramane fara degete la maini si picioare. Eu aveam un calm extraordinar. Cei care ma cunosc stiu ca pot fi si foarte calm, dar si agitat. Insa m-am gandit: daca in momentele astea voi fi la fel de agitat ca Marius, nu vom rezolva nimic, deci sa nu ne panicam. Asa ca l-am asteptat sa se linisteasca. Ne aflam la 6270 m, acest lucru l-am aflat apoi de pe internet, cand am verificat harta generata de Spot Satellite Messenger. Acest dispozitiv minunat are si un buton de SOS. Si daca apesi acest buton magic iti vine elicopterul si te salveaza. Pe la ora 00:25 Marius tremura rau de tot. Eu atipisem intre timp si la un moment dat stiu ca m-a intrebat “ba, da’ tu de ce nu tremuri?”. I-am spus ca voi tremura si eu in curand, dar ca deocamdata eram bine. Diferenta era data de pantalonii de polar pe care eu ii aveam pe dedesubt si el nu. Am uitat sa va spun cum am petrecut noaptea: ne-am descaltat, ne-am bagat manusile de puf in picioare, si picioarele in rucsaci. Ne-am luat in brate apoi si asa am stat mare parte din noapte. Eu am dormit cred ca vreo ora, Marius n-a dormit deloc, mai facea flotari si genoflexiuni intre timp.

Asa, ziceam ca era ora 00:25. Il intreb pe Marius daca vrea sa chemam elicopterul. El ma intreaba cat o sa ne coste si in cat timp vine. Ii spun ca nu ne costa nimic si ca nu stiu in cat timp vine, dar ca vor trece 7 minute din momentul in care apas pe buton pana cand mesajul ajunge la cei din Parcul Aconcagua (elicopterul se afla mai tot timpul la intrarea in parc si facea curse destul de des intre intrare – Camp Confluencia (3300) si Plaza de Mulas (4300). Am apasat si butonul magic, am spus un Tatal nostru si am asteptat salvatorii. Ah, trebuie spus ca noi nu aveam nicio problema in momentul respectiv, exceptand faptul ca ne petreceam noaptea sub cerul liber la 6270 m si ne asteptam ca din moment in moment sa se strice vremea. Voiam sa fim prevazatori. Am asteptat apoi pana ne-a venit acru. Oricum n-aveam unde sa mergem, dar mie imi pierise si somnul. N-a venit niciun elicopter si nicio echipa de salvatori pana la urma. Asa e cand esti naiv. A doua zi am ajuns la cort in jur de ora 8 si ne-am bagat la somn. Am fost treziti pe la ora 10 de un guardaparque. Acesta dupa ce si-a dat seama ca noi am fost cei care au folosit dispozitivul Spot ne-a intrabat daca suntem bine si ne-a spus ca ei nu efectueaza operatiuni de salvare noaptea si ca oricum, la altitudinea respectiva n-ar fi aterizat elicopterul. Bine de stiut pentru data viitoare!

In loc de incheiere. E foarte usor sa vorbesti inainte de a face un anumit lucru. Sa vorbesti dupa, este mai greu. De aceea unii tac sau ascund adevarul, pentru ca le e greu sa vorbeasca/recunoasca anumite lucruri. Si mie mi-a fost greu, cu prietenii niciodata, insa in spatiul asta numit internet inca mi-e greu. Dupa cum zicea si Vitoria Lipan: Verba volant, scripta manent 🙂

Aconcagua, fata sudica

Aconcagua, fata sudica

Iulian SirbuAcolo unde îngerii se tem să păşească

Comments

  1. anamaria82

    Si eu sunt de acord ca anumite experiente trebuie doar traite si atat…unele parca devin si banale atunci cand incerci sa le povestesti…cel mai bine este sa le lasi in sufletul tau…sa le stii doar tu si el :).

Leave a Comment

11 + 11 =