Bogdan Nenciu: Hornul Coamei din trei încercări!

In Alpinism, Guest post by Iulian Sirbu1 Comment

Acest articol este scris de Bogdan Nenciu, un munţoman de 21 de ani, dar cu o experienţă montană de aproximativ 12 ani. Sunt prezentate cele trei încercări ale lui de a urca pe Hornul Coamei, un traseu de gradul 1B din Masivul Bucegi. 

Prima dată – 28.08.2011 – am fost invitat de Mihai pe traseul Valea Colţilor – Hornul Coamei. În Gara de Nord ne-am întâlnit cu Ana şi cu Simona care după câteva stații au fost convinse de Mihai să meargă cu noi deşi el ştia că nu aveau echipamentul necesar! Două hamuri, o semicoardă, puţină experienţă şi Simona care era foarte speriată au facut ca traseul până la Hotel Gălbinele să fie parcurs într-un timp mult mai lung. De la hotel “o cortină neagră” a căzut peste mintea Simonei care şi-a sunat rudele şi prietenul să le spună plângând că îi iubește!

Am început urcarea greoaie pe Hornul Coamei (HC) dar în scurt timp s-a întunecat. Pe o platformă suspendată de aproximativ 2×3 metri cu o mică pantă, iar sub ea câteva sute de metri de “zonă liberă”, am aranjat un bivuac pentru 4 oameni cu 3 izoprene şi 3 saci de dormit și cu o balustradă de bolovani să nu ne trezim în aer. Aveam un decor minunat cu cer senin, înconjurat de pereţi impunători şi luminaţi de o lună plină! Dimineaţă am rămas fără apă, Simona era cu frica ei aşa că am decis să abandonăm traseul şi să coboram în rapeluri lungi convinşi că vom reveni fără Simona şi vom ajuge la intrarea in HC mai devreme.

La inceputul acestei veri, după multe alte trasee mai dificile din punct de vedere tehnic şi ca lungime am decis că în acel week-end  (14 – 15 iulie, 2012) e timpul pentru HC. Am decis să nu luăm cortul, am luat doar sacii de dormit si izoprenele si sa am urcat pe Valea Gălbinele pentru a ajunge mai devreme la intrarea in horn. În tren m-am intâlnit cu 3 amici care aveau în plan să facă acelaşi traseu cu noi! Ei aveau rucsaci mai mici şi au reusit cu usurinţă să se strecoare, dar noi nu… Noi trebuia să ne tragem rucsacii cu cordelina şi îi încetineam mult, aşa că am decis să coborâm a doua oară de pe traseu. Dacă am fi continuat eram nevoiţi să bivuacăm din nou şi să tragem rucsacii multe ore cu cordelina până in Brâna Mare a Coştilei. Am urmat cursul Văii Gălbinele, în continuare pe Valea Scoruşului, Brâna mare a Coştilei, Omu şi am coborat pe Creasta Balaurului.

Week-end-ul trecut (29 – 30.09.12) era momentul să încercăm a treia oară HC! Am vorbit din timpul săptămanii: echipă de 3 (Ana, Cristian şi eu), tură de o zi fără sac de dormit, cu puţină mâncare, rucsaci mici şi un ritm alert să ajungem seara înapoi in Bucureşti! Ne trezim la 4, la 5:30 eram la Cristian, am ajuns în Buşteni la 8! Am plecat de la Căminul Alpin, după câteva minute Cristian mă întreabă în ce stare e izvorul de sub refugiul Coştila că nu are suficientă apă. Îi spun că e secat asa că a trebuit să îl aşteptăm să se întoarcă la Căminul Alpin să ia apă! Pe traseu până în Valea Gălbinele îl simţeam că nu e in formă… Am facut mult mai mult decât era normal până in Gălbinele! Eu cu Ana am trecut imediat de primele doua săritori, dar Cristian avea probleme… Timpul se scurgea foarte repede asa că după a doua săritoare am decis impreună cu el că e mai bine  să se întoarcă la refugiul Coştila!

Noi am continuat spre HC repede si intrebându-ne dacă avem timp să îl facem de data aceasta… Ne întâlnim în Gălbinele la hotel cu niste amici care ne-au intrebat dacă am dormit la refugiu :))! Pierdusem foarte mult timp! Am început să urcăm şi de vis-a-vis, din Strunga Colţilor alţi amici ne sfătuiesc să ne retragem pe brâna strungii pentru că era cam târziu… În continuare aveam aceeaşi întrebare în minte: a treia încercare să se termine tot cu o retragere?

Am continuat să urcăm destul de anevoios pentru că hornul era foarte ud. Am decis să nu ocolim nicio săritoare şi am pierdut ceva timp! La un moment dat am ajuns la cele trei săritori consecutive, ultima cu o mică surplombă. Am trecut de cele două, iar la a treia am avut probleme mai serioase pentru că nu aveam prize de picior. Am încercat să-mi fac o treaptă dintr-un anou, nu a funcţionat, am încercat să aruncăm o cordelină după o piatră să mă trag de ea până ajugeam la primele prize, fără un rezultat. Să ne întoarcem era încă o variantă “imposibilă” pentru Ana… Cu ajutorul ei am reuşit să mă ridic mai mult şi să prind primele prize. Cu câteva emoţii am trecut şi de ultima săritoare din cele trei consecutive, săritoarea puţin surplombată şi udă în intregime. Reuşim să ajungem împreună deasupra lor când mai aveam 15 minute de lumină, găsim “un hotel” perfect: o grotă în care puteam intra amândoi, plus bagajele. Eram complet izolaţi de vântul de afară! Am folosit câteva pietre pentru “a ancora” folia de supravieţuire. Aveam câteva batoane de ciocolată, unul făcut în Zărnesti, celălalt în Braşov (ciocolată de casă), o pungă mică de alune şi o pâine, restul rămăsese la Cristian pentru ca noi grăbindu-ne, nu i-am mai cerut mâncare! Am drămuit mâncarea pentru a ne ajunge şi ziua următoare! Cerul era senin, locul de dormit mult mai sigur decât anteriorul de pe HC. Am adormit repede în jur de ora 22, dar după câteva ore de somn m-am trezit tremurând de frig. S-a trezit şi Ana! M-am întors pe toate părţile în speranta că îmi găsesc un loc să adorm până se lasă frigul mai straşnic. Am reusit să ne încălzim şi am adormit până spre dimineată!

Înainte să intre soarele în grotă am luat mâncarea pe care o lăsasem sub pietre aproape de horn (nu avea cum să ajungă ursul la noi, dar din obişnuinţă…), am intrat în grotă o dată cu soarele ce ne-a încălzit 10 sau 15 minute cât am mâncat ciocolată cu pâine, apoi el a dispărut după stanci, iar noi am strâns bivuacul şi am continuat urcarea pe horn să ne încălzim. Trecem repede peste prima săritoare şi ajungem la cea mai frumoasă săritoare de pe HC. Săritoarea cu fereastră era uscată in interior, aşa că am admirat-o putin apoi am continuat spre BMC. După ea hornul se deschide treptat, săritorile sunt mai uşoare aşa că bucuria reuşitei începea să ne cuprindă! Traseul nu e unul foarte tehnic nici pe departe, dar când e ud totul se schimbă, după puţine ore de somn înainte de plecarea către Busteni şi putine ore de somn în grotă este mai dificl. Bucuria a fost mare, a fost un traseu mai mult psihologic, singurul traseu care am încercat de trei ori să-l facem, am avut de lucrat ceva la el şi cu cât a fost mai obositor cu atât ne-am bucurat mai mult de reuşită! O amintire foarte faină, o noapte superbă petrecută la peste 2000 de metri intr-o grotă numai bună pentru doi oameni, cu cer senin si o pantă de câteva sute de metri sub ea!

 sursa foto: profil facebook Bogdan Nenciu

Iulian SirbuBogdan Nenciu: Hornul Coamei din trei încercări!

Comments

  1. Pingback: De pe blogurile de turism adunate (8)

Leave a Comment

3 × one =