Fiind copii, cu trenul călătoream

In Cu trenul, Guest post by Iulian SirbuLeave a Comment

Inspirată de articolul de aici, Ana Maria mi-a trimis cîteva rînduri despre călătoriile ei cu trenul. Puteți citi mai multe despre călătoriile ei pe blogul AroundByAnaMaria, atît in romana, cat și în italiană. 

Trenul? A fost principalul mijloc de transport de cand mă ştiu. Îmi aduc aminte cînd trebuia să plecăm undeva, entuziasmul era maxim că nici nu reuşeam să dorm toată săptămâna, gândindu-mă unde o să merg, ce o să vad, ce fel de persoane o să cunosc….îmi făceam 100 de filme în minte despre destinaţia unde fie mai ajunsesem înainte, fie era prima dată când urma să merg.

Ai mei luau mereu bilete dinainte de la agenţia de voiaj, pentru a fi siguri că găsim. Atunci era o nebunie cu biletele, mai ales dacă în vacanţa de vară mergeai la mare sau la munte în staţiuni mai frecventate. Râd şi acum când îmi amintesc că deşi aveam mereu biletul, plecam de acasă dis-de-dimineaţă (de multe ori nici nu se lumina afară) şi luam mereu primul autobuz al zilei….până şi soferul era pe jumatate adormit şi deşi stăteam la capăt de linie, când pleca din staţie autobuzul era deja plin, foarte mulţi având aceeaşi destinaţie: Gara.

Aveam nişte valize enorme, căci eram patru şi mama punea multe lucruri pentru copii. Aveam impresia că uneori erau mai mari decât mine :D. Pe lângă valizele pline de haine era mereu una cu jucării. Pentru un copil chiar şi 4-5 ore de mers cu trenul sunt destule, aşa că trebuia să nu ne plictisim.

În gară era de fiecare dată confuzie mare: cozi la ghişeele de cumpărat bilete, coadă la ghişeul de informaţii, la chioşcul de ziare! Vroiam doar sa tragă trenul pe peron şi să urc în el.

Ajunşi în compartimente, mă puneam pe picioarele alor mei şi eu şi fratele meu cel puţin o ora dormeam duşi. La trezire deja soarele era sus şi rămâneam încântaţi mereu de peisajele care ‘’mergeau mai repede ca trenul’’, aşa spuneam noi. Imi aduc aminte campuri intinse de floarea soarelui, de animale la pascut, alteori erau munti cu apele repezi…o minunatie. Dupa ce ne plictiseam de jocuri, de uitat pe geam, jucam mereu FAZAN. Şi cum nimeni nu poate rezista unor copilaşi blonzi cu ochii mari şi albaştri, provocam mereu tot compartimentul să joace cu noi. Eram mereu mândri când ’’închideam’’ pe cineva mai mare ca noi. Şi uite aşa timpul trecea şi noi ajungeam mereu la destinaţie. Uneori mai erau întârzieri, alteori mai ingheţam rău de frig, dar aşteptam mereu cu nerabdare să vedem unde ne duce trenul de fiecare dată.

Când am mai crescut distracţia era şi mai mare. Nu mai mergeam cu ai mei,  intrasem la şcoală şi în fiecare vara mergeam în tabară. Era fain că mergeam în fiecare an cam cu aceeaşi copii, iar în tren aveam rezervate compartimente întregi , între care ne plimbam în voie. Îmi plăcea faptul că vedeam în fiecare an locuri necunoscute pentru mine, ajungeam tot mai departe. Îmi plăcea să merg printre munti. Adoram sa îi vad şi de fiecare dată mă gândeam că în mod sigur cu maşina nu aş fi trecut pe acolo, că şoferii nu vor putea merge niciodată deasupra râurilor. Era o senzaţie fantastica. Şi aveam o manie: să întind mâna să vad dacă ating din mers stâlpii de pe marginea liniei ferate .

Dupa ce am terminat scoala, nu am mai fost în gară în orasul meu foarte mulţi ani. Acum doi ani ne-am revăzut. Era nouă, cu un aspect destul de draguţ. De fapt la prima vedere nici nu ştiam că aia e gara :D. Am intrat înăuntru şi era goală…câteva persoane pe ici pe colo, un chioşc de ziare şi un tabel minuscul cu mersul trenurilor. Nu mai erau doua-trei, cum îmi aminteam eu, unde trebuia să te uiţi de 10 ori până găseai trenul de care aveai nevoie. Mi-a părut o fantomă.

În tren, atmosfera nu mai era la fel: oamenii erau stresaţi, obosiţi, unii nervoşi, mulţi cu caşti în urechi, alţii se uitau la filme pe laptop şi comentau faptul că nu e net ca în alte ţări. Nu mai puteai să schimbi două vorbe cu nimeni, să râzi, să spui un banc, sa ţi se povestească ceva. Nu era nimic să te îmbie la socializare.

Nici peisajele nu mai erau ce au fost. Câmpiile şi ele plageau după strălucirea de altădată. Nu mai erau decât nişte terenuri abandonate (nu toate, dar în mare parte).

Dar nici în afara ţării nu am vazut spiritul pe care îl ştiam eu al calatorilor cu trenul. Chiar şi aşa nu sunt descurajată şi o să iau trenul ori de câte ori voi avea ocazia cu mare drag, căci până la urmă este mijlocul de transport care mi-a oferit atât de multe amintiri , că nu ar ajunge o viaţă să le povestesc şi nu cred că alt mijloc de transport mi-ar mai putea oferi ceva măcar la fel de frumos.

Iulian SirbuFiind copii, cu trenul călătoream

Leave a Comment

fourteen − 7 =