Şi ce câştigi dacă ajungi primul?

In Guest post, Trans-Sport by CristinaLeave a Comment

Rândurile de mai jos sunt scrise de Victor Zamfir, alergător şi scriitor, participant la Maratonul Piatra Craiului 2012. 

Şi ce câştigi dacă ajungi primul? De ce participi dacă nu câştigi? De ce te duci? Nu se merită! De ce să plăteşti? Înca două duzini de astfel de întrebări mă bombardează în săptămâna premergătoare concursului. Iar eu, în mod frustrant, nu ştiu ce să le răspund. Cum aş putea? Incerc, caut o variantă, dau exemple practice, le culeg chiar din viaţa lor searbădă al cărei unic sens este condiţionat de ce le trece prin stomac dar, in final, cel ce se pierde in explicaţii inutile, “filoZofii” – cum le denumesc uneori interlocutorii în cauză, sunt tot eu. Doar eu. Alătur o frustrare alteia şi le înghesui bine în mijloc pentru a face loc celor ce vor urma. Căci de bună seamă, vor urma multe altele, iar eu le aştept. Doar câteva zile. Până când mă voi întoarce şchiopătând din Zărneşti şi voi urca cu mare greutate treptele mansardei însoţit peste tot de satisfacţia Lor dispreţuitoare, de certitudinea Lor evidentă.

Si apoi, cu ce s-au înşelat Ei? Ei sunt oameni care cunosc bine sensul vieţii, l-au inţeles de mici de la părinţii lor, l-au deprins de la profesorii lor, l-au asimilat de la „exemplele” lor, pentru a-l preda mai departe copiilor, colegilor mai tineri şi nepoţilor de toate felurile, din fabrici, de pe şantiere, de la minimarket, din tren. Şi ei iubesc viaţa. Ţi-o demonstrează in fiece clipă prin felul în care-şi sparg timpanele cu ritmurile muzicii adaptate fiecăruia, prin dexteritatea dobândită după lunga practică din faţa grătarelor, prin bătătura triunghiulară a degetului mare, cel care a chinuit cel mai mult telecomanda. Cunosc totul despre orice, ştiu bine cum ar fi mai bine, cu cine ar fi mai bine şi de ce, totul despre tot ce s-a întâmplat in ultimile decade şi mai ales nimic despre viitorul obscur peste care trec din faţa televizorului. Unica justificare a vieţii este câştigul material imediat! Deci, ce câştigi dacă alergi?

Victor Zamfir alergând in Piatra Craiului

Victor Zamfir alergând in Piatra Craiului. Foto de Mihai Dinculescu (sursa foto)

Le dau dreptate. Nu pot altfel. Dacă nu ar fi avut dreptate, nu m-ar fi cuprins moleşeala urcând către Şaua Funduri. Şi nici cârceii în momentul în care Ciprian urla din toţi rărunchii „Ai ajuns, bravo, eşti aici, nu te lăsa”. Ce ştie el? Nici el nu a inţeles nimic de la viaţă. Un poet ce bate potecile în căutarea altor poeţi ce s-au lăsat vrăjiţi de capcana ce ţi-o întinde muntele. De n-ar fi aşa, ar sta frumos să admire  peisajul de la poalele Moieciului în timp ce ar avea grijă sa nu irosească inutil jarul grătarului. Nu acolo, în Şaua Funduri, zbierând ca un apucat la cei ca mine.

Coborarea din Valea Urzicii si terenul din zona Cerdacului îmi distrug încălţările, mai exact interiorul tălpii şi încep să simt împunsături din ce in ce mai intense, din ce in ce mai groaznice in talpă, atât de la reţeaua plasticată ce intră în contact direct cu pielea după ce distruge mai întâi branţul şi ciorapul, cât şi de la grohotişul nemilos. Aceleaşi încălţări marca Adidas s-ar fi comportat exemplar ani de zile tocind doar pavajul de la Mall şi pedalele maşinii. Deci tot Lor le dau dreptate. Şi tot la Ei m-am gândit când înspre Plaiul Foii mi-au cedat genunchii.

Cu unii dintre Ei chiar ma intâlnesc. Se plimba hămesiţi de la o cabană la alta, admirând peisajul şi judecând amuzaţi ceata de sarmani îmbracaţi aiurea şi însemnaţi cu numere, ca la abator. Reuşesc să le surprind privirea prin geamurile fumurii care-i protejează de praful de afară ridicat de roţile de SUV in ciuda caraghioşilor care aleargă. Şi ei se uită la mine, dar nu la fel. De undeva de sus, tare de sus. Parcă-mi zâmbesc. Mă citesc. Îşi dau seama că le dau dreptate. Eu şchiopăt şi durerea se intensifică la fiecare pas. Ar trebui sa renunţ. Ştiu că ar trebui. A fost o nebunie inutilă ce am făcut. De ajuns! Renunţă!

Urcarea spre Diana. Am comis o altă imprudenţă. Nu mi-am luat bastoanele de trekking. Nu mă mai chinuie moleşeala. Am destulă energie. Dar nu mai pot deloc să-mi apăs greutatea corpului pe genunchiul stâng. Adică… pot, dar m-aş prăbuşi. Durerea o suport, oricât de mare ar fi, iar voinţă am, în mod inexplicabil. Dar m-aş prăbuşi daca m-aş sprijini pe stângul. Din pădure imi confecţionez degrabă două bastoane şi le dau rol de cârje. Urc cât de repede imi permit bastoanele. Mă depăşesc doar vreo zece oameni. Ar trebui să renunţ. Ar fi trebuit. Prea târziu. Am ajuns la Diana. Sunt câţiva voluntari pe ultima urcare care-ţi indică ultimii 300 de metri. Imi vine să-i urăsc, dar mă bucur să le recunosc pe Irina şi Laura printre ei. Am ajuns la Diana şi adrenalina ce mi se descarcă în trup alungă pentru câteva momente durerea din genunchi. Piciorul redevine stabil. Şi alunec uşor la vale, din ce in ce mai rapid, din ce in ce mai vesel. Nu mă mai gandesc la Ei. Nu le mai dau dreptate Lor. Iar frustrările le extermin una cate una, de fiecare dată cand reuşesc să mai depăşesc câte un concurent, până la final. Ajung după 7 ore şi 16 minute cu un sprint formidabil. îmi vine să-mi pară rău. Tot timpul acela pierdut în regrete, dându-le dreptate Lor. Îmi vine să-mi pară rău. Dar nu am timp. Sunt buimac şi nu realizez cine imi strânge mana la finish. Întorc capul şi nu-l recunosc pe cel care mă bate prieteneşte pe umăr, felicitându-mă. Nu-l recunosc pentru că nu-l cunosc. Sau cred că nu-l cunosc. În sfârşit o faţă cunoscută. Mă strânge în braţe. Pe acesta îl cunosc. Este prietenul meu, Tudor. Îmi zâmbeşte şi este sincer. El nu m-a întrebat „de ce”? El doar se bucură sincer pentru mine. M-a depăşit undeva pe la Umerii Craiului. Eu şedeam supărat pe o piatră, el m-a prins din urmă şi mi-a promis o supă în Plaiul Foii. Acum îmi surâde şi mi-e frate. Şi mă trezesc. Îmi dau seama că-l cunosc şi pe cel care m-a bătut pe umăr şi pe primul care m-a felicitat imediat după ce am trecut linia de sosire. Sunt şi ei unii dintre cei peste 500 de prieteni alături de care am alergat la acest maraton. Nici ei nu m-au întrebat „de ce”? Dar m-au încurajat şi m-au întrebat dacă ma simt bine ori de câte ori m-au văzut prăbuşit. Şi ei au schiopătat, şi ei au suferit, şi ei trec linia de sosire la fel de fericiţi.

Sunt acasă şi sunt privit. Tot de sus. Am privirea abătută. Acumulez iar frustrări. Nu ştiu ce să le răspund. Îmi iau tăcerea drept o confirmare. Durerea mea, greutatea cu care mă mişc le alimenteaza orgoliul. Faţa mea le spune totul. Şi asta îi face să exulte. Să afirme. Să se afirme. Doar eu sunt cel care, mai departe, nu înţeleg nimic. Îmi vine iar să le dau dreptate. Dar cum s-o fac? Raţiunea îmi joacă feste. 42 de kilometri am trăit şi retrăit simţăminte imposibil de definit. Am avut alături camarazi care mi-au oferit mâna atunci când eram jos, care au ştiut sincer să-mi mulţumească atunci când le făceam loc şi au ştiut să se ferească atunci când am trecut, prieteni care mi-au dat cu bucurie un pahar de apă şi m-au îndemnat să merg mai departe de câte ori ii părăseam, în timp ce de la distanţă mesaje minunate ajungeau pentru a se transforma rapid în adevărate energizante, măcar pentru suflet dacă nu pentru trup. Iar acolo, pe scenă, în timp ce aplaudam şi eram aplaudat, am retrăit toţi cei 42 de kilometri fără însă a reuşi să răspund la acele „de ce”.

Era atât de simplu, atât de evident. Răspunsul…il trăiam. Acolo, pe scenă. Eram însăşi personalizarea răspunsului la oricare dintre întrebări.

Eu, noi…

Adun iar frustrări. Dar nu le mai depozitez ordonat. Le las să vină de-a valma. Am loc. Chiar imi doresc cât mai multe. Ştiu că le voi deşerta iar, de-a lungul a 42 de kilometri, iar toţi cei ce-mi vor urma le vor călca in picioare, le vor vâna până la ultima.

Mulţumesc :),


Victor Zamfir

CristinaŞi ce câştigi dacă ajungi primul?

Leave a Comment

nine − 7 =