Călătorie de noapte (guest post)

In Cu trenul, Guest post by Iulian Sirbu14 Comments

Nu, hotărât, nu trebuia să port rochiţa de caşmir în călătorie! îşi spuse Leila în timp ce ieşea cu valiza incomodă în mână, simţind încă privirile lipicioase ale bărbaţilor pe genunchi.

Se îndreptă către peron. Luminile pâlpâiau nervos în globuri mari, murdare şi vântul o înfiora, dar măcar aerul era respirabil, faţă de cafeneaua sordidă. Proastă idee, să intre acolo ca să caute cafea la pachet. S-a uitat chelnerul grăsun şi transpirat, lung, zâmbind pe sub mustaţă şi a trântit răspicat „Nu, domnucă, n-avem aşa ceva!” Apoi, poate îmbunat de privirea ei neajutorată, a mai propus „Numa’ dacă aveţi ceva borcan ori sticlă să v-o torn…” Las’că sigur era o poşircă. Mai erau 15 minute. Ce să facă,  să se întoarcă în sala de aşteptare era exclus – mirosea îngrozitor – în cafenea erau oamenii ăia bădărani care o priviseră ca la circ. O să stea aici. Ce dacă arată complet neverosimil în pardesiul ei gri-perle strâns petrecut, cu pălărioara şic înfiptă între bucle şi pantofiorii cu care bătea mărunt din picioare, toc-toc-toc, pe lângă valiza rigidă. Mâine, în Gara de Nord, va descinde ca o adevărată domnişoară! Numai de-ar veni odată trenul ăsta.

Se-aude un şuier depărtat, ca un tânguit sinistru şi dinspre gară apar alţi pasageri. Încă un şuierat, mai aproape, mai ascuţit. Impiegatul îşi ia poziţia de primire. Ochii de foc apropiindu-se, curent, scrâşnet de fiare, fluierături, uşi deschise cu zgomot. Miroase aspru, metalic. Şi, gata. A urcat, trasă cu tot cu valiză de amabilul însoţitor de vagon care acum i-a pus în braţe un cearşaf apretat şi o trimite, hăt, în celălalt capăt al holului. E cald şi surprinzător de linişte. Cele mai multe cuşete stau în întuneric cu perdelele trase. În câteva e lumină şi oamenii stau de vorbă în surdină, ori citesc. Trenul deja se hâţână pe şine şi macazuri şi Leila tot mai împinge valiza pe culoar. În sfârşit! Uşa se deschide, slavă Domnului, uşor şi ea pătrunde în cadrul perdelelor arămii care se clatină ritmic. Sus, în dreapta, o mumie impasibilă. Jos, la lumina lămpii, un tânăr, şade în capul oaselor răsfoind o carte.

Bună seara – Bună seara. Mergeţi la Bucureşti? Mergem. Zâmbete. Luaţi loc, făceţi-vă comodă – o invită de parcă ar fi venit în vizită. Valiza cea pătrăţoasă tronează în mijloc, nu-i chip să fie ascunsă pe undeva. Nu-i nimic, o folosim drept măsuţă de cafea. Ah, dar aici chiar miroase a cafea caldă? Sigur! Din termosul meu. Doriţi? Păi, da. Eu nu pot dormi fără cafea şi în gară nu am găsit să-mi iau. Ce curios, eu dorm fără cafea, dar acum voiam să rămân treaz, am provizii. Se aprinde lumina, apare şi o ceşcuţă de voiaj şi biscuiţi. Tânărul are mâini dibace dar şi privire adâncă şi cuceritoare. Ce departe e gara neprietenoasă. Oare nu-l deranjăm pe vecinul? întreabă Leila cu ochii spre patul de sus. Pe cine? Pe Moş Negruţ?! Neah, doarme de cum au început să se învârtă roţile trenului. Am stat de vorbă înainte de-a pleca, c-am urcat devreme în tren, şi mi-a spus: „Apăi, băiete şi io to’la Bucureşti merg, da’ ăi fi ca şi sângur, că io cum mer’e trinu, cum adorm ca un prunc, să ştii!” Moş Negruţ confirmă cu un suspin mulţumit, prin somn. Leila râde chicotit ca-n dormitorul comun în tabără. Aşa se şi simte. Ce călătorie surprinzătoare. Ce-o mai fi şi la destinaţie?

Până una-alta, se fac prezentări. Leila – Sebastian. El student, ea studentă. El mai tehnic, ea mai artistă. Ardeleni, cu spaime mai mari ori mai mici, mai noi şi mai strunite când vine vorba de controversata biată capitală. El ştie mai multe, a fost, a văzut, a înţeles deja lucruri despre lume şi oameni. Ea, abia acum, vrea să ia viaţa în piept. Cu multă emoţie şi un car de îndârjire. Şi-a atenuat chiar şi accentul, ca să n-o încurce şi să răzbească mai uşor.
Să facem paturile şi să stigem lumina mare, propune Leila, după cafea. Şi apoi scotoceşte şi scoate pijamaua galbenă. Asta e. Nu se aştepta s-o vadă un cavaler în ea, dar nici să rămână toată noaptea în rochiţă nu se poate. Aşa că iese graţioasă să se schimbe la baie. Nu, nu, la baie e frig şi incomod, ies eu. Ba nu, nu e nevoie. Ba da. Ba nu. În cele din urmă cedează , dacă nu de alta, măcar pentru a evita ipostaza caraghioasă de a merge în pantofi roşii şi pijama galbenă pe culoar. Că, măcar, pălăria o scosese.
Leila e deja sub pătură până la bărbie când cavalerul cu ochi negri se întoarce. În compartiment e semi-întuneric, doar micile lămpi de jos lasă câte-un fir de lumină pe perne. Nici nu citeşte, dar nici nu îndrăzneşte să stingă de tot. Stă şi aşteaptă nehotărâtă. Dar tânărul vecin le ştie pe toate. După ce se lungeşte vis-a-vis, decretează hotărât: gata, dormim. Şi cu-o mişcare de buton face întuneric. Parcă abia acum începe să se distingă clar sforăitul discret al domnului Negruţ. Iar zgomotul sacadat al roţilor pe şine devine cântecul desluşit din copilărie „te duc, te-aduc, te duc, te-aduc, te duc…” Rar, mai şuieră locomotiva. Şi mai rar, întretaie cu vâjâit alt tren, paralel. Dar monotonia se aşterne uşor-uşor şi aduce somnul. Te duc, te-aduc, te duc, te-aduc…

 

Catherine mi-a trimis duminică rândurile de mai sus şi am stat puţin în cumpănă îninte să le public, vroiam s-o întreb dacă nu are cumva o fotografie, să ilustrăm textul. După ce am recitit însă cele de mai sus, mi-am dat seama că nu e nevoie de nicio fotografie aici, descrierile ei fac o treabă minunată 🙂 

 

Iulian SirbuCălătorie de noapte (guest post)

Comments

  1. Nicky

    Faina poveste! Intr-adevar o fotografie nu avea ce cauta in text… dar un desen mergea ca o manusa!

    1. Author
      Iulian Sirbu

      Nicky, nu ştii cum să ne spui că eşti talentat la desen? 🙂 De ceva vreme caut un desenator/caricaturist pentru blog, dacă tu ştii să desenezi sau cunoşti pe cineva care se pricepe, te rog să-mi spui!

  2. andrei manea

    Mare dreptate ai. O fotografie, ar fi stricat tot tabloul atat de dibaci creat de ea. Parca am ascultat o piesa de teatru radiofonic pe vremuri. Plus ca e bine sa mai lasam obisnuinta de imagini. Am devenit in prezent parca dependenti de a vedea, de a atinge si implicit de a strica. E bine sa mai lasam si tablouri agatate pe pereti si neatinse de ochiul nostru!

    1. Author
      Iulian Sirbu

      Mă bucur că ţi-a plăcut, Andrei! Şi ţine aproape, vor mai urma astfel de texte 🙂 (guest posturi, bineînţeles, eu am alt stil 😉

  3. Pingback: Retragerea în munţi. Proviziile. Lupta şi victoria | Catherine's crossroad

  4. Pingback: Călătorie de noapte, partea a doua (guest post) | Trans – Ferro

Leave a Comment

eight − seven =