Călătorie de noapte, partea a doua (guest post)

In Cu trenul, Guest post by Iulian Sirbu2 Comments

Prima parte a Călătoriei de noapte s-a bucurat de aprecierile voastre, aşa că acum vă ofer şi continuarea ei. O puteţi urmări pe Catherine pe blogul ei de călătorii.

 

Întunericul se lăsase greu, de nepătruns. Numai zgomotul sacadat al roţilor mai amintea de compartimentul micuţ în care Leila dormea în patul ca un sertar, la fel ca şi tovarăşii ei de călătorie, Sebastian şi Moş Negruţ. Se făcuse şi cam cald. Dintr-odată ea simţi apăsarea. Omul în negru, înfricoşător, o sugruma încet şi sigur, acoperindu-i toată faţa cu palmele mari. Nu se putea mişca, găsindu-se legată fedeleş. O strivea o greutate neimaginată, iar ea nu putea face nimic. Strigătele i se transformau în şoapte bolborosite, mâinile şi le simţea moi, ca de cârpă. S-ar fi zvârcolit, dar era în zadar, orice mişcare părea atenuată ca şi cum ar fi înotat într-un lac de smoală. Ce oroare, ce spaimă şi groază! Nu voia să moară aşa, ca un pui neajutorat. Cu un ultim efort, zvâcni şi un picior i se eliberă din strânsoare, descrise un arc prin aer şi …trosc! Lovitura se auzi ca un bubuit de tobă, neîntrecut în intensitate decât numai de ţipătul sfâşietor şi ascuţit, în sfârşit eliberat de gâtlejul fetei încolţite. Şi nu mai era ţipăt de groaza atacului, ci durerea vie a loviturii încasate de degetele piciorului la impactul cu valiza cea insensibilă.
Sebastian sărise ca ars. Moş Negruţ, după o sincopă îşi continua sforăitul discret.

– Ce s-a întâmplat?!

Leila încă se lupta cu perna mare şi îndesată care îi acoperea capul. Că, deh, o împinsese la căpătâi şi dormea dreaptă, cum o învăţase bunica să aibă grijă să nu devină cocoşată, iar prin somn îi venise pernoiul peste faţă, dându-i coşmarul cu omul în negru.

– Mă strângea de gât… îngaimă ea, încă ameţită… şi m-am lovit şi la picior. Au, auu.

Piciorul mic era deja în mâinile pricepute ale tânărului care încerca să-i dibuiască vătămătura.

– Aici, la degeţelul mic, care nu face nimic? spuse el cu zâmbet ca pentru copii. Să-l resuscităm un pic. Aşa. Şi cine te strângea de gât?
– Un om groaznic. Am visat, pesemne.
– Ai visat urât deci.
– Of, aşa-i că m-am făcut de poveste?! O să mă ţii minte ca domnişoara care ţipa în somn…
– Nuu, nu. E firesc ce ţi s-a întâmplat. În primul rând, aşa o călătorie importantă e de la sine înţeles să-ţi dea emoţii şi surescitare. Apoi, creierul tău a reacţionat prompt şi corect şi când perna te sufoca în somn, ţi-a ticluit un vis rău ca să te trezească şi să te salvezi. Înţelegi?
– Aaa. Aşa, deci. Dar tot îmi cer scuze pentru deranj.
– Bine, se acceptă. Dar cu o condiţie. Dacă tot ne-am trezit, mai bem o gură de cafea?
Cu păturile în spinare, precum nişte ciobănei cu bundiţe, tinerii ies pâş-pâş pe culoar. La capătul vagonului e un compartiment gol, numai bun de folosit ca sufragerie pentru insomniacii de ocazie.
– Oare unde suntem? întreabă Leila, privind orb la întunericul de-afară.
– Ne apropiem de Predeal. Imediat ce plecam din Braşov te-a sugrumat pe tine perna, aşa că acum trebuie să urmeze Predealul.

Leila se încruntă. Nu prea-i place şaga asta pe seama coşmarului ei, dar aşteaptă să-i vie şi ei apa la moară. Să-i arate lui că nu e chiar aşa de toantă.
– Nu simţi cum trage locomotiva, la deal? Trage din greu. Explică el, împăciuitor.
Sebastian priveşte în gol, cu mină visătoare. Braşov, Predeal, urcuşuri. A uitat de incident, gândurile i-au fugit departe, prin păduri, pe cărări, spre creste. Simte în nări parcă mirosul de brad şi ameţeala plăcută a urcuşului iar în tălpi îl furnică amintirea unor cârcei de efort. Şi-i vine un dor de ducă şi-o pornire nebună.
– Eu cobor la prima! se precipită el, cu privirea brusc luminată. Ba nu, nu la prima, că n-am timp să strâng. La Buşteni. Da, la Buşteni e cel mai bine.
– Ce tot spui?! întreabă cu ochii mari Leila.
– Spun că vreau să fac o nebunie. Acum, pe loc. Şi, de fapt, mă întreb de ce n-am face-o împreună? Trebuie să fii musai mâine dimineaţă la Bucureşti?
– Păi, eu… cum să nu fiu la Bucureşti? Da’ unde să fiu?!
– Unde?! Tu ştii ce nebună e pădurea acum la munte? Leila, tu ştii?! aproape că strigă el. S-a ridicat de pe banchetă, lăsând pătura să-i cadă de pe umeri şi lovind cu capul patul gol de deasupra. Cu-o mână se freacă-n creştet, răvăşindu-şi părul oricum zburlit, iar cu cealaltă gesticulează în timp ce însăilează planul spontan…
– Mda, deci de la Buşteni urcăm pe jepi, nu, nu pe jepi că e prea greu şi poate e şi ud…dar încă nu e zăpadă, asta e bine. Nici sus nu e, mi-a zis Traian alaltăieri. Lăsăm bagajele la tanti Maria, sigur are liber în perioada asta, o să ne invite să stăm la ea, dar nu stăm. Urcăm şi dormim la Caraiman. De-acolo se vede cel mai frumos.

Leila priveşte fascinată. Parcă s-a umplut compartimentul gol şi străin de viaţă şi freamăt. Trenul opreşte cu scârţăit şi de-afară răzbesc lumini şi voci. Predeal. Sebastian întredeschide geamul şi un aer rece, proaspăt şi înţepător o face să se strângă în pătură.
– Haidem, nu mai putem pierde vremea! O trage după el înapoi în compartimentul lor liniştit şi călduţ, unde Moş Negruţ continuă să doarmă. Sebastian e febril, dar eficace. A strâns din două mişcări bagajul, şi-a tras un pulover peste tricou. Şi-acum o descoperă pe Leila împietrită pe marginea banchetei.
– Ce faci? Nu strângi? Ies acuma, ca să te schimbi. Grăbeşte-te!
Dar Leila nu se mişcă. Tace cu ochii mari. Atunci Sebastian, dintr-o dată serios şi atent, îngenunchează lângă pat ca s-o privescă drept în ochi şi-i prinde mâna în palma lui mare şi caldă.
– Leila, n-ai vrea să faci o excursie scurtă, să vezi munţii ăştia toamna, să respiri aer curat şi să asculţi liniştea înainte să ajungi la Bucureşti?
– Ar fi frumos, dar…
– Poţi să întârzii o zi? Te aşteaptă cineva? Ea dă din cap.
– Nu poţi să întârzii sau nu te aşteaptă nimeni? zâmbeşte el.
– Nu mă aşteaptă nimeni, şopteşte ea cu voce mică. Dar…
– Dar ce? Leila, nu fi moale!

Leila, nu fi moale! îi răsună în minte vocea tatălui, vocea profesoarei de balet, vocea fratelui ei. Toţi i-au împuiat urechile toată copilăria cu reproşul ăsta. Iar ea NU e moale. Nu e deloc. O să vedeţi voi. Trenul zvâcneşte pe şine, luând viteză la vale. Ritmul „te duc, te-aduc” e acum alert şi arogant. Inima Leilei a luat-o şi ea la galop. Obrajii îi ard de emoţie. Nu, nu e moale. De ce-o acuză toţi c-ar fi?! De ce? Pentru că e fină şi are bun simţ şi diplomaţie, pentru că n-a supărat pe nimeni niciodată? Pentru că e cochetă şi are bucle de păpuşă? Ei, bine, are să-şi taie părul şi o să umble în jeanşi şi teneşi prăfuiţi. Şi-are să fugă cu băiatul ăsta bolând, în munţi! Oare?!

– Leila?

Iulian SirbuCălătorie de noapte, partea a doua (guest post)

Comments

Leave a Comment

20 − 18 =