Cazinoul Constanţa – guest post

In Europa, Guest post, România by Iulian SirbuLeave a Comment

Am trecut pe lângă Cazinoul din Constanţa de câteva ori, dar n-am avut ocazia să păşesc în interior. Aşa că am invitat-o pe Alexandra Mitroi să ne spună cum a vizitat ea Cazinoul şi ce impresie şi-a făcut. 

E mijlocul lunii iunie, temperatura a sărit cu mult peste 30° C şi avem de petrecut cam 24 de ore în Constanţa.  Scopul: de implementat activităţi într-un proiect. Timp liber la dispozitie: 4 ore. Destul cât să respirăm din aerul aristocratic al oraşului vechi, să intrăm parcă într-un alt spaţiu, poate chiar alt timp, unul care curge mai încet, mai firesc.

Avem de ales dacă să explorăm “organizat” centrul istoric, urmărind monumentele sau muzeele în care înca mai putem intra (este ora 15:00) sau dacă ne pierdem lin pe străzile cu vile îmbătrânite, decadente, care coboară înspre mare. Zona e mereu în plan de a fi restaurată, plan care de la un an la altul se soldează cu înca o vila demolată sau care “cedează” din cauze naturale. A doua variantă pare mai fără bătăi de cap, ne plimbăm deci doar ca să ne clătim ochii…

Mergem de-a lungul falezei către Cazinou, care se profilează undeva în depărtare, ca o scoică de dimensiuni mari. Scoica, motivele vegetale si marine – se vor regăsi puternic în explorarea noastră.  E sezonul nunţilor. Doi miri se fotografiază lângă simbolul – clişeu al oraşului.

Cazinoul din Constanţa. Foto de Alexandra Mitroi

Cazinoul din Constanţa. Foto de Alexandra Mitroi

Monumentul însă are o istorie interesantă şi se cere descoperit îndeaproape. Constructia sa a început în 1904, după planurile arhitectului Petre Antonescu, pe locul unde a funcţionat o fostă cazină (loc unde se ţineau piese de teatru, baluri şi spectacole de variété) la sfârşit de secol XIX. Iniţial Cazinoul a fost gandit să aibă arhitectură neoromânească, dar se reununţă la ideea iniţială şi astfel, în 1908, odată cu schimbarea arhitectului – Daniel Renard – se schimba si stilul. Clădirea va fi finalizată în 1910, îmbinând elemente de Art Nouveau (atât faţadele cât şi celelalte decoraţiuni exterioare şi interioare conţin motive vegetale şi marine). Prima renovare a avut loc in 1937, iar ultima în 1986.

În timp şi-a păstrat funcţiunea, după 1990 fiind manageriat de firme cunoscute ca având lanţuri de cazinouri. De câţiva ani însa acestea s-au retras, lăsând clădirea în grija administraţiei locale, care la rândul ei a concesionat-o unui terţ, acesta trebuind să se ocupe de renovare şi restaurare. Şi asta nu s-a întâmplat.

Ne apropiem de Cazino, soarele cade pe fiecare coloana a terasei de pe partea cu faleza. Pare pustiu. Încercăm să facem câteva fotografii în interior prin spaţiile de la uşi, prin gaura cheii. Se poate vedea în interior prin unele ferestre. Ne întrebăm dacă putem intra. Soluţia vine rapid de la cuplul de turişti vorbitori de franceză (singurii prin zonă). În momentul în care ei încearcă să intre se sesizează paznicul. E în regulă, se poate intra pe cai “informale”, lăsând o donaţie (10 lei/cuplu). Putem fotografia în interior, ne putem plimba prin orice cotlon dorim, bărbatul nu va face turul Cazinoului în spatele nostru.

Ne apropiem de intrare. Foto de Alexandra Mitroi

Ne apropiem de intrare. Foto de Alexandra Mitroi

Intrarea în Cazonou. Foto de Alexandra Mitroi

Intrarea în Cazinou. Foto de Alexandra Mitroi

 

Intrăm deci, aşteptându-ne la o vizita “emoţională”, în care vom simţi pe rând admiraţie, nostalgie pentru vremuri în care nu am trăit, furie şi dezgust pentru cei care au lăsat monumentul în paragina şi pentru cei care l-ar mai putea salva încă, dacă acesta s-ar afla pe lista lor de priorităţi.

La parter, e un antreu patrat, boltit. Pe partea stângă sunt două sau trei încăperi, nu foarte spaţioase, dar cu tavanul înalt. Sunt complet goale, dar ochiul se duce după candelabre şi decoraţiunile ghirlandate pictate sau în relief de pe tavan şi pereţi. Într-o cameră sunt oglinzi încastrate în pereţi. În unele încăperi pardoseala originală s-a păstrat. Mă întreb dacă renovările au respectat originalul sau dacă fiecare “renovator” şi-a adus nota personală. Nu mă pricep, dar nu pot să spun restaurator, cred că în anii 1990, în unele săli, fiecare a făcut după cum a crezut de cuviinţă.

Antreul Cazionului. Foto de Alexandra Mitroi

Antreul Cazionului. Foto de Alexandra Mitroi

IMG_101

IMG_1016

Garderoba cazinoului. Foto de Alexandra Mitroi

Garderoba cazinoului. Foto de Alexandra Mitroi

 

În partea dreaptă e o scara somptuoasă cu balustrade din lemn sculptat şi metal; deasupra ei sunt ferestrele tăiate în forme diferite, cu ornamente de sticla colorată şi metal, ce par a forma o scoică. De-o parte şi de alta a scării sunt două lampadare cu picior. Lumina şi umbra par să se joace. Balconul din capătul scării are forma unei scoici mari, pictată pentru a arăta cât mai aproape de natural.

 

Scara. Foto de Alexandra Mitroi

Scara. Foto de Alexandra Mitroi

Scara, foto 2. Autor: Alexandra Mitroi

Scara, foto 2. Autor: Alexandra Mitroi

Scara, foto 3. Autor: Alexandra Mitroi

Scara, foto 3. Autor: Alexandra Mitroi

 

Sus – un alt antreu care dă într-un salon cu uşile pictate decorativ. Uşile sunt încadrate de coloane din marmura verde. E deschis. Intrăm în sala de teatru, scena e aşezată în faţa noastră. Cortinele, încă la locul lor, sunt grena completând vag încăperea cu pereţi stacojii (cândva roşu pompeian?). Putem intra în culise, dar nu se vede nimic spectaculos. Sunt depozitate decoruri colorate puternic, disco, folosite probabil într-un spectacol relativ recent.

Vedere spre scenă. Foto de Alexandra Mitroi

Vedere spre scenă. Foto de Alexandra Mitroi

Ne surprinde însa altceva, pe pereţii din stânga şi dreapta noastră se întamplă zilnic un joc, mereu altul în funcţie de mişcarea valurilor şi razele de lumină. Stam între fereastra emblemă, în formă de scoică şi o pictură decorativă a unei corabii, pe care umbrele valurilor reflectate de fereastră par să o mişte. Geamurile sunt sparte din loc în loc şi asta a permis păsărilor să intre în clădire. Unele şi-au făcut cuib în sala de teatru, altele doar o tranzitează. Cert e ca peste tot vedem şi simţim urmele trecerii păsărilor.

Fereastra în formă de scoică. Foto de Alexandra Mitroi

Fereastra în formă de scoică. Foto de Alexandra Mitroi

Corabia ce pare că pluteşte. Foto de Alexandra Mitroi

Corabia ce pare că pluteşte. Foto de Alexandra Mitroi

 

Într-o sală din spatele cazinoului ferestrele largi lasă să se vadă marea. Nu se poate ieşi însa pe terasă. Mai zăbovim puţin prin încăperi. Mă întreb cum arătau lucrurile în anii ’20, când tot locul ăsta işi trăia cei mai buni ani. Jos, paznicul ascultă radio, ne luăm la revedere şi ieşim.

 

Privind spre mare. Foto de Alexandra Mitroi

Privind spre mare. Foto de Alexandra Mitroi

Ne continuăm plimbarea în lungul şi latul străzilor cu case vechi. Pentru amatorii de locaţii cu istorie e o privelişte minunată şi dezolantă deopotrivă: clădirile care nu găzduiesc muzee/case memoriale sau sedii de instituţii sunt în paragină. Privesc faţadele spălăcite, zidăria spartă, ici-colo natura câştigând lupta cu zidul. Dincolo de asta, niciuna nu pare la fel cu cealaltă, imbinându-se într-un mozaic de stiluri, cu efect surprinzător.

IMG_0976. Foto de Alexandra Mitroi

IMG_0979. Foto de Alexandra Mitroi

IMG_0979. Foto de Alexandra Mitroi

IMG_0980. Foto de Alexandra Mitroi

 

Pe strada Dianei, cu faţada cumva mascată de altă clădire, se afla Casa cu lei, o vilă construită la sfârşit de secol XIX (1895 – 1898), în stil genovez, de arhitectul Ion Berindei, pentru un om de vaza armean, Emerzian. Pe faţadă, pe frontispiciile celor 4 coloane înalte, se află 4 lei, stând parcă de strajă în faţa intrării somptuoase. O parte din faţadă a fost îmbracată în cărămidă decorativă roşie, în timp ce coloanele sunt albe. Cândva vila a servit drept hotel şi restaurant, ulterior ca sediu al Camerei de Comerţ şi Industrie Constanşa. Acum cladirea e încuiată, iar ferestrele sunt acoperite cu scânduri pentru a ascunde privitorului interiorul, probabil la fel de spectaculos ca exteriorul. Putem doar să ne imaginăm. Facem câteva fotografii cu clădirea, care plasată fiind într-un spaţiu îngust, e dificil de încadrat în întregime.

Casa cu lei, faţadă. Foto de Alexandra Mitroi

Casa cu lei, faţadă. Foto de Alexandra Mitroi

Casa cu lei, foto de Alexandra Mitroi

Casa cu lei, foto de Alexandra Mitroi

Casa cu lei, detaliu. Foto de Alexandra Mitroi

Casa cu lei, detaliu. Foto de Alexandra Mitroi

 

Prin contrast, străzile sunt vii, oamenii mari stau de vorbă, în timp ce copiii şi câinii se aleargă unii pe alţii. Ne oprim din când în când să mai fotografiem. Doi puşti strigă după noi. Vor şi ei o poză, împreună. O putem trimite pe e-mailul unuia dintre fraţii lor. Zâmbesc larg în timp ce îi tragem în poză. Colega mea işi notează adresa în agenda telefonului. Nu mai ţin minte dacă au primit-o până la urmă.

Romanticilor şi pasionaţilor de istorie (recentă i urbana) le recomand un blog care conţine o colecţie interesantă de imagini vechi din Constanţa.

Tot ca un teaser pentru turistul urban, mai degrabă grăbit, pe bulevardul Regina Elisabeta, şi pe străzile adiacente au supravieţuit clădiri istorice de poveste, în care au trăit persoane importante în viata interbelică locală : vilele Manisalian, Pasla, Barzanescu, Cananau, Zottu, Cuculis, Somanescu, Pilescu.

Mulţumiri colegelor care m-au ajutat cu fotografiile! 🙂

 

Iulian SirbuCazinoul Constanţa – guest post

Leave a Comment

19 + 19 =